[et_pb_section admin_label=”section”][et_pb_row admin_label=”row”][et_pb_column type=”4_4″][et_pb_cta admin_label=”Call To Action” button_url=”” url_new_window=”off” button_text=”about Maldives ” use_background_color=”on” background_color=”#e8aee1″ background_layout=”dark” text_orientation=”left” use_border_color=”off” border_color=”#ffffff” border_style=”solid” custom_button=”off” button_letter_spacing=”0″ button_use_icon=”default” button_icon_placement=”right” button_on_hover=”on” button_letter_spacing_hover=”0″]

Hey!! Am început iar în engleză, pentru varianta în română treci frumos de prima jumătate!

[/et_pb_cta][et_pb_text admin_label=”Text” background_layout=”light” text_orientation=”left” use_border_color=”off” border_color=”#ffffff” border_style=”solid”]

As all my articles must have a non travel part, there you have it. I’ll begin with a thought that keeps bugging me.

I don’t know when the world turned upside down. Since when sleeping with someone is the easiest thing, but holding their hand is the hardest ever?!

Those butterflies I felt every time he got to work.

That shy look I always gave him.

Those car rides.

There was my balance. There was my reason to do the job, to enjoy the gym after, then go for a hot chocolate by dawn. I had no idea that the happiness I was feeling with every new place was indeed the hope that one day I’ll tell him about all things I’ve seen.

Since I moved here I am same as excited about falling in love, as I was, back in the days, about traveling. It hurts to know I’m going to a brand new city, but I just want to get lost in the pillows of each hotel around the world.

Now when I look at it from far I know I lost it all because I had no confidence in me or whatsoever. I looked at myself as this kiddo who won’t ever get that man who’s so much alike she’s seen the man of her dreams. Weird thing, I’m not sorry I lost him. I never liked red roses anyway.

I’m actually pretty happy about leaving. Back there, I traveled to escape him. I thought it’s because I love seeing the unknown. That too, but the main part took me by surprise.

With the new job I saw there’s no escaping. Just me, the world and this empty space.

We all talk about how brave you are to travel alone. F*** this. I could book a ticket to anywhere and fly alone then get lost and meet whomever, but when you make me share the experience with someone I’d have feelings for, things get serious. There’s when I’d call myself brave.

Sharing. Accepting that he might take me to the historic tour. Then annoy him by waking up at least 3 times a night.

Take long walks in silence. Or party like crazy till sunrise.


The only time I had an honest smile before the flight was when I knew I’m gonna see an old friend. Like my days in Edinburgh. Well, this city is really nice itself, with the tiny “turtle” taxis and the red phone boots.

First time there I knew one crew and then some of the rest were very nice that I actually enjoyed going out. One thing, so funny. The bus from the hotel has the same number as our flight. Easy, peasy.

It’s the typical UK scenery. There’s this street “Princes” with restaurants and coffee places where everyone goes out.

Also a huge castle on the hill, as you may see above. They offer tours inside, but I never went for it.

Second time there I had so much fun. It was the first time I just wanted to go with someone who seems nice, not by myself and just do anything. So we walked randomly and did too much shopping in Primark, as way too often, crew do.

On the other side of the castle there’s one more hill, from where you can see the city.

Did I mention the hotel is amazing, too? Like a castle on his own, huge, cozy and everything around is so green. And the breakfast, typical Scottish.

Plus, they have an actual radiator. Forgot the itchy feeling you get when you touch it with cold hands and it’s burning hot. How cool is that?

Third time around I had it all planed. No sleep, just jump on the train to Stonehaven, where a very good friend was waiting. The scenery! Too cute! Half asleep I was still staring on the window.

We drove up to Dunnotar Castle. We all should know by now that I love colorful wooden houses and places out of fairy tale stories. I’ll let you enjoy it and I won’t waste too many words on it, even though the story of each room is worth knowing, but then again, for details, please google it.

By sunset I got to see the town she settled in, Aberdeen. All this was around Christmas, too. No snow but lots of Christmas Market lights.

Now, the fourth time here found me resting in bed with a glass of wine, some chocolate, pizza and sweet potatoes trying to make sense of too many feelings.

At the end of the day I can talk more about the Scottish from the flight than from the city. They’re sweet and they do speak too fast most of the time. They can drink much, but aren’t demanding. It’s a nice flight because they’re mostly couples at the 3rd age who go and enjoy the world after a lifetime of hard work.

I never talked about Jakarta, where simply one step in front of the hotel and I couldn’t make it further, they say clubs are awesome though!

or Manila, where I met my sweet Romanian friend from the USA(it makes sense, right?!). I ate too much sea food, I got to see the contrast, the poor and the rich areas and I saw how despide everything the people are happy, they love singing and having meals out in family. Something they kept from the Spanish, I guess.

or Vietnam, where now that I look back on my pictures, the places could be pleasant to visit with the right company.

or Bangalore, where the scariest thing I had to do was to cross the street and then in the park I almost ran over a snake…

I will admit I don’t like it there. I guess I got to that point when I’ve seen a little of it all and I can afford to judge and run like crazy to enjoy just my favorite spots. This would explain my third time in Hong Kong still not going to Victoria’s Peak or my swapping of the Asian flights in general. And I remember how I used to criticize a girl who wrote about this, just going in a new country and not taking a step out. I guess you can’t judge until you’re in the same shoes!

Looking forward to my all time love, the USA.

Romanian Version

Așa cum v-am învățat, articolul meu trebuie să conțină un mesaj de dragoste, parcă altfel prinde viață.

Fluturașii ce îi simțeam când ajungea la birou, privirea timidă ce o aruncam din când în când spre el, plimbările cu mașina. Acolo îmi era echilibrul. Acolo îmi era motivul să vin pentru încă o zi la job, să mă bucur de sală după, poate chiar și de o plimbare înainte de culcare. Acolo îmi era motivul să zâmbesc.

Habar nu aveam.

Nu știam că fericirea ce o simțeam o dată ce descopeream câte un loc nou, era speranța că într-o zi o să-i povestesc totul.

E trist când îmi dau seama că ajung într-un oraș nou și mă bucur de patul uriaș al hotelului, dar prea puțin de ceea ce are de oferit acel oraș.

Acum când privesc totul de la distanță, știu că l-am pierdut pentru că nu am avut încredere în mine, m-am văzut mereu ca pe copilul ce visează la o fantezie. Ciudat e că nu regret că nu-l mai am în viața mea. Oricum nu mi-au plăcut trandafirii roșii niciodată.

Sunt chiar fericită că am plecat. Acolo, alegeam să văd lumea ca să uit de el pentru câteva clipe. Atunci credeam că ador să descopăr necunoscutul. Acum realitatea m-a surprins.

Cu jobul actual nu mai există evadare, doar eu, lumea și golul ăsta imens.

Se tot vorbește despre cât ești de curajos să călătorești singur. Eh, rezerv un bilet spre oriunde și-am plecat. Curajul apare atunci când alegi să trăiești experiența cu cineva pentru care ai sentimente.

Să împarți momentele, să accepți că trebuie să mergi în turul ăla istoric. Să-l enervezi că te trezești de 3 ori pe noapte. Să porniți în plimbări infinite în liniște sau să petreceți până la răsărit.

 Și până la urmă, un ultim gând. În ce lume trăim încât alegem să dezbrăcăm trupul în timp ce sufletul stă sufocat, ascuns în umbră?


Un zâmbet sincer văd pe fața mea atunci când știu că urmează să petrec câteva ore cu un vechi prieten. Precum zilele în Edinburgh. Orașul e simpatic și el. Prima dată când am ajuns acolo am cunoscut o persoană din echipaj și numai bine ne-am înțeles mai mulți să ieșim în explorare. O chestie nostimă, autobuzele de la hotel au același număr ca și zborurile noastre. Scenariul e tipic scoțian. Autobuze cu două etaje, taxiuri broscuțe, forme identice ale ferestrelor și multe carouri.

Ne-am oprit pentru odihnă pe o stradă cu restaurante și cafenele, Princes se numește.

Se pare că în funcție de culoare și model, carourile astea chiar determină apartenența la diferite familii. Cineva m-a oprit pe stradă să mă întrebe de unde sunt ale mele, cum purtam fusta cea roșie.

Daca vrei, poti să vizitezi castelul de pe deal, impunător rău, ca de basm. Nu am vizitat interiorul niciodată, dar poate merită.

Am urcat și pe deal, de unde se vede tot orașul.

O altă dată am sperat să am echipaj drăguț încât să ieșim, să facem orice, nu liste cu obiective sau planuri de la a la z. Și exact așa a fost. Ne-am și fotografiat cu bufnița supărată. Pe urmă am cheltuit prea mult în Primark.

Nu cred că v-am povestit despre cât de minunat e hotelul? Pare un castel măreț pe un vârf de deal. Totul în jurul lui e verde. Și micul dejun, tipic scoțian.

Ultima dată am rămas fascinată de faptul că au un adevărat calorifer. Ce ți-e cu copiii ăștia mutați în deșert. Am și uitat sentimentul. Când te întorci înghețat de afară și îți pui degetele pe calorifer la căldură.

A treia oară venisem cu temele făcute, am luat trenul spre Stonehaven unde mă aștepta o prietenă de suflet. Nu am putut să îmi iau ochii de la drum, e spectacular. De acolo am condus spre castelul Dunnotar. Toți știm cât ador casele colorate de lemn și locurile ca scoase din basm. La apus am ajuns în Aberdeen, în perioada Crăciunului, nu am avut noroc de zapadă, doar de multe decorațiuni de sărbători, așa cât să simt și eu iarna.

Acum, a patra oară mă găsește învelită în pătură, cu un pahar de vin în mână, niște ciocolată în jurul meu, o pizza și o porție de cartofi dulci, încercând să-mi înțeleg sentimentele.

Nu am vorbit niciodată despre Jakarta, unde nu am părăsit hotelul,

despre Manila, unde mi-am întâlnit prietena româncă din SUA(ați înțeles tot, așa-i?). Am văzut contrastul uriaș dintre sărăcie și lux, am văzut cum stau înghesuiți pe motoare sau în mijloacele lor de transport în comun, am înțeles că își apreciază enorm familia, ies des în oraș la masă, apoi cântă mult, sunt oameni fericiți filipinezii.

Și cam asta mănâncă.

sau Vietnam, iar acum, uitându-mă la fotografii îmi dau seama ca poate nu e atât de rău, dar persoanele din jurul tău fac diferența.

sau Bangalore, unde cel mai greu lucru e să treci strada, sau unde m-am plimbat cu șarpele în parc…

Și așa aștept eu să ajung înapoi în Abu Dhabi, iar și iar.

Cred că am ajuns în punctul în care am văzut destul din lume încât să-mi permit să stau un minut să respir și apoi să mă bucur de locurile preferate, nu să alerg ca nebuna după fiecare punct turistic. Poate așa aș explica de ce am mers de 3 ori în Hong Kong și nu am urcat pe Victoria’s Peak. Sau de ce schimb zborurile de Asia. Îmi amintesc de mine criticând pe cineva cum scrie despre țări noi prin care trece și le lasă neumblate, eh, acum înțeleg sentimentul.

Abia îmi aștept zborurile spre veșnica mea iubire, America.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *