cabin crew life
Da, sunt stewardesa!

Da, sunt stewardesa!

[et_pb_section admin_label=”section”][et_pb_row admin_label=”row”][et_pb_column type=”4_4″][et_pb_text admin_label=”Text” background_layout=”light” text_orientation=”left” use_border_color=”off” border_color=”#ffffff” border_style=”solid”]

Am amânat mult acest articol, de ce să vă spun cum e să te faci stewardesă și să te muți în Abu Dhabi cu cățel și purcel când nici eu nu știu de capul meu? Acum, da, după ce am venit de acasă din concediu,  parcă s-au ordonat toate gândurile.

.. (editare ulterioară) Bine, le-am zăpăcit din nou, acum, în Abu Dhabi. ..

Pot să spun că, da, am acceptat totul din plin. Numai colegii din training știu cât au auzit de la mine “I want to go home”, “I miss home”, “I don’t like it here”. Acum când ne întâlnim la parterul clădirii fac ochi mari când tot pe mine mă aud spunând cât de mult îmi place și cum nu mai vreau acasă deloc.

Trei culori cunosc pe lume … și dau de ele peste tot!

România, 15 august 2016

E frumos să stau în balcon și să aud greierii cum își fac de cap. Și mai bine e când simt mirosul de fum de pe câmp, dintr-un sfârșit de august. Dar e frumos azi, mâine, poimâine deja vreau să-mi fac bagajul să mai văd un pic din lume!

M-am bucurat să-mi văd prietenii din copilărie și foștii colegi de lucru. Am povestit, am râs, am împărțit idei, planuri de viitor. Dar a ajuns, nu-mi e ceva indispensabil, ceva ce îmi doresc zilnic. Poate sună rece și egoist, nu știu.

Un val de liniște m-a cuprins în timp ce săndăluțele mi-au purtat pașii prin orașul natal, Alba Iulia. Ăsta de exemplu, e locul unde vreau să spun “da”, probabil în ceva univers paralel, nu de alta, dar ultima dată când am verificat, eram ortodoxă, apoi cine știe ce arab îmi apare-n drum. Oricum, o ador, parcă e din basm, mai ales de când au tăiat întreaga pădure din jurul ei.

Da, turismul e în floare! Acum regret că nu am cumpărat și eu, așa ca să am, că cine știe.

Floricele pe câmpii, hai să le-adunăm, copii!

Nu știu de ce, dar tare bine mă simt așa, prea decentă, spun unele. Azi, mâine mă trezesc cumpărându-mi abaya.

Mama la aparat. Surprinzător, dar fiecare are farmecul ei, nu?

Cluj, cu parcul ce mi-e tare drag. Deseori, alegeam un moment de liniște, plimbându-mă pe străduța asta, o amintire frumoasă, dar parcă nu mai e locul meu aici, acum.

Încă mai vreau un apartament aici, dar să păstrăm dorința la păstrare pentru o vreme.

Aici, acolo, înțelegeți voi( în Abu Dhabi), mi-e dor de locuri, de obiceiuri uitate, de o cafea preferată de pe Ferdinand, de o plăcintă și-un covrig de pe Memo. Mi-e dor să mă înghesui în tramvai dimineața. Preferatul meu sentiment, mi-e dor să blestem dealul, urcând si coborând din Hașdeu zi de zi, cu ai mei pantofi cu toc. Atât de dor.

Dar am venit, le-am luat pe rând și m-am liniștit, totul e la locului lui, eu, nu-s mai de-a locului. Sunt undeva în lume, pierdută.  

Și acum e acum. Familia e familie, dacă nu sunt ei să te strice de cap, să-ți spulbere visele și tot ce te face fericit, nu-i mai poți numi rude. Normal că îi spun bunicii cât de mult îmi place și imediat după ce zice “da!!”, aud ” dar acasă când te întorci mami?”. No, mai are rost să zici ceva? Un fel de, cât mă bucur că ți-e bine, dar mai tare vreau să nu-mi mai fie dor de tine și să te am aici, decât să ai o viață fericită. Tare aș vrea să înțeleg logica. Tot vreau de vreo 5 ani dar fără reușită.

Apoi efortul meu de a slăbi câteva kilograme s-a dus pe apa sâmbetei că nu se poate să nu guști măcar, din toate bunătățile românești pregătite cu drag! Eu știu că îmi era poftă, dar drag nu mai îmi e să mă uit în oglindă acum. Buni ardeii umpluți și spanacul și toată carnea prăjită în 3 feluri. Cu puțină mămăligă de gust, un mic, să nu uit cum e,  și o farfurie cu ciorbă. Apoi clătite și prajitură cu măr și-un salam de biscuiți și o tură de gogoși. Dulciurile mele preferate! Dar când astea vin după felul 1 și 2, îți vine să le pui în buzunar. Mulțumesc pentru masă!

Ce zice instructorul de la sală în octombrie când ne vedem, e altă poveste. Să ne înțelegem. Nu-mi place să gătesc. Și să mă topesc de poftă că tot așa stau. Mănânc ce-mi oferă piața. Abu Dhabi oferă multe rău, picante, dulci, aromate, dar nu românești.

M-am bucurat că i-am făcut pe plac moșului și am urcat micul deal al Cugirului să culegem mure. O activitate de la bunici, încă de mic copil. Iarbă verde, vaci la păscut, o Dacie lângă ele, un soare de august și-o plimbare plăcută.

Am vrut și să văd un loc nou la mine-n țară, așa am ajuns în Sighișoara, în familie.

Cu un așa anunț, cum să nu apelezi la ale lor servicii?!

Mama spune că e ca și cum am venit în concediu din Cluj, acasă. Cam așa ceva, că doar stăm cu skipe’ul pornit zilnic, să-mi și spui acum că tot ți-e dor. Sgur că nu ne lipsim de aceleași certuri.

Suntem români și asta ne ocupă tot timpul. Mă bucur și eu în sfârșit de jobul meu, mă simt împlinită, am planuri măcar așa pe următoarele luni, eu, care urăsc să-mi planific viața. Și mă trezesc cu stupida întrebare, și după ce termini cu “stewardesă” ce faci? Dacă vrei să nu comunicăm o perioadă bună de vreme, începe un dialog de genul ăsta că ți-l transform în monolog în secunda 2.

Băăăii!! Sunt fericită. A treia oară în viață când spun asta. Dacă mie-mi face inima să tresalte să planific o călătorie în Alaska, sau Islanda pentru că vreau să văd lumea de acolo, asta fac. Dacă de ziua mea vreau să merg la capătul uscatului, în Cape Town, lasă-mă să-mi fac moftul. Dacă am mai pus o fustă la colecție care-i baiul? Nu, nu mă obligă să port fustă în timpul liber, că am tot primit intrebarea, dar așa mă simt eu bine. Dacă îmi caut mobilă pentru apartamentul în care stau în Abu Dhabi, ce e greșit în asta? Că de plăteam o chirie de doi bani în Cluj și aveam nevoie de o masă, atunci era necesar mămică!

Numai la noi vezi asta. Limitarea asta în gândire. Ne trebuie un job domn’le care să știm că ține o viață, cel mai plictistor cu putință, nu contează, dar să ne aducă o pensie, pentru bătrânețea pe care habar nu avem unde o să o petrecem și  mai ales în vremurile astea în care maine poate-i război și se duce dracu totul. Apoi un loc al nostru unde să creștem copiii pe care cândva o să-i avem cu omul ăla perfect pentru noi, ce ne aduce extrasul de cont în loc de-o îmbrățișare și floarea preferată. Mi milă, zău, de neamul meu. Stăm la joburi care ne țin frustrați, dar mergem totuși că “lasă dragă că am văzut eu la știri cum aia din țara x nu au ce mânca”. Rămânem în relații de dragul comodității, mai trist, în căsnicii, de dragul apartamentului la care avem credit împreună, sau de grija rudelor, că așa-i mersul.

M-am săturat de locul ăsta în care ești criticat pe gratis. Văzusem acum câteva săptămâni un status la o fată ce e și ea în Abu Dhabi și-a venit acasă. Am râs atunci, știind că de asta dau și eu mintenaș, “îmi era dor să fiu judecată fără motiv și am decis să dau o fugă să rezolv“. Păi să-mi spună cineva că nu are dreptate?

A doua oară când am spus că sunt fericită, a fost ceva de genul. Hopa, m-am îndrăgostit. De cine nu trebuie, dar știam, probabil încă știu, că mai perfect de atât nu poate să fie sentimentul. Deci aici stau. Când îmi trece, vedem. Și ui așa nu am plecat în SUA și am rămas la jobul anterior.

I-am și vizitat pe cei de acolo. Timpul parc-a stat în loc acolo. Aceeași oameni, aceleași povești. Biroul ăla ce-mi era drag acum 5 luni, îmi e doar o amintire acum. În fiecare zi sunt o persoană nouă, văd ceva nou, vorbesc cu un om nou. Iubirea ce am avut-o aici, m-a crescut la propriu. M-a învățat cât sunt de importantă pentru mine, cum să judec ceva pe toate părțile în câteva secunde, cum să risc și să câștig, cum să accept când am pierdut și cum să iubesc fără să vreau ceva înapoi. Mă bucur să am un om căruia să pot să-i spun orice, chiar de vorbim zilnic, sau uităm să ne scriem cu lunile, și de nu-i al meu, mă bucur că e fericit.

Prima dată când am spus că sunt fericită eram în SUA cu J1, pe final de septembrie în 2012. Atunci m-au zăpăcit toți că e doar teama de întorcere acasă, de o viață fără adolescentul ce l-am iubit întâia oară. A fost și asta, dar Florida a fost și rămâne acasă, orice fac, tot o vizitez. Tot visez la o casă albă ce cade la primul uragan, la un scaun turquiose în fața ei, între palmieri. La plimbări de seară pe câte un pier, prin întuneric, nu de alta, dar becuri nu prea folosesc ei acolo, nici trotuar. Tot vreau să-mi afund degetele în nisipul alb în timp ce ascult un concert country. Poate odată o să locuiesc acolo, sau poate o să rămână doar un vis. Atât știu, e un loc ce-l numesc acasă. E un stat care în ochii mei are oameni calzi și mereu zâmbăreți. Oameni simpli. Vorbesc de nord acum, Miami, e puțin altfel, l-au invadat latinii cu mentalitatea din telenovele. Nu are rost să mai spun nimic, nu? Că doar toate fetele am învățat spaniola din ele. Așa se face că atunci când cunoaștem echipajul și avem românce, prezentarea sună cam așa ” I’m from Romania, I speak Romanian and Spanish.” Ai zice că asta am făcut în școala, nu franceză, sau germană.

  • Da, o mare parte din job conducem căruțul pe culoarul avionului. Și pe asta o mai greșesc uneori, îl lovesc de scaune.

Pe câteva zboruri chiar e “chicken”, “fish”, “lamb”, “pasta”, ” vegi”, apoi “orange”, “vater” și “mango”, “same, same” sau “only hot water”. În general e fără “te rog” și “mulțumesc”.

  • Da, se întâmplă să pun un bagaj sus, că unora li se pare că de asta suntem puși acolo.
  • Dar mai e și despre cuplul draguț care îți povestește unde merge în luna de miere, despre cei doi bătrânei care au fost în Europa, tocmai din Noua Zeelandă, despre un grup de susținători pentru o formație locală ce te ține de povești o oră, despre bătrânelul care ți-a zâmbit cu singurul dinte rămas, și ți-a întins pliculețul cu lapte pentru că nu știe cum să-l rupă, sau despre bătrânica ce nu zicea nimic, deși o deranja becul aprins uitat de vecin, pe care îl stingi cu drag.

E și despre părinții agitați că deranjează minim 10 oameni cu plânsul copiilor când le punem centura. Uneori îmi vine să le fac un întreg safety training când îi aud cu “but he’s sleeping, he will cry if I put it on”.

Apoi este despre fata din echipaj cu care am bătut străzile Seulului, despre cea cu care am vizitat animalele în Africa de Sud, despre cel din Sao Paolo, care, la fel ca mine, pornește singur în orice nou oraș. Mai socotim nenumăratele povești de viață ce le auzi pe zboruri de la colegi, câți nu se despart zilnic, cum peste tot e o Emma cu un Mohamed diferit( long story short, vrei, nu vrei, tot de un arab te-ndrăgostești măcar puțin, nu de alta, dar restul, ori îs la sală, ori luați, ori gay).

Am doar 3 luni și deja am spus cu zâmbetul pe buze, pe zboruri, de câteva ori, “heeii, am mai zburat împreună!” Nu layover, dar dacă ești om cu oamenii, te țin minte și din turn around, când deseori, te lupți cu oboseala. Cu toate că majoritatea ne plângem de ele, din zborurile dus-întors, de aici învățam cel mai bine despre alte culturi, atât noi în echipaj, cât și cu oamenii de la bord. Că ne-am luat noi din cuțiuța de acasă și ne-am trezit în mijlocul orientului. Valorile lor, le înțelegi, gesturile, le înveți.

Că tot am adus vorba, cei din Congo, Uganda, Kenya sunt veseli și plini de ei, conștienți totodată de sărăcia lor. Nu este șofer de taxi dintr-una din țările de mai sus, care să nu scoată un zâmbet de la mine! Un zbor cu oamenii din Bangladesh e parcă un drum cu căruța cu românul de la țară. Asiaticii-s politicoși. Un indian nemulțumit e ca un Bucureștean blocat în trafic la orele de vârf.

  • Dar cea mai importantă responsabilitate de la bord e cea de siguranță.

Da, da, aia în care spunem să puneți centurile alea care își ating scopul în minutele cu turbulențe. Cu dezamăgire vă spun că nu “dau din mâini să arăt ieșiri” așa cum mulți mă imaginați. Știu ce trebuie făcut, dar avem înregistrări care trebuie urmărite pe ecran pentru asta. În training m-au învățat cum să sting un incendiu la bord, în general, dacă avem un neștiutor care se trezește fumând. Doamne ajută, încă nu am avut. M-au învățat și cum să acord primul ajutor și un alt număr de acțiuni pentru probleme de sănătate.

Iar partea cea mai dificilă din training, pentru mine, a fost cea pe care toți o știm, dar sperăm să nu o punem în practică veci. Evacuarea avionului în divese situații. Am zburat mult ca pasager, dar numai după ce m-au pus să văd un număr de înregistrări cu accidente aviatice cu număr mare de decese, abia atunci mi-am dat practic seama că în jobul ăsta îmi risc viața în fiecare zi în care îmbrac uniforma și vă poftesc la bord.

Îmi dau seama acum cât de puțin îmi apreciam viața înainte de training. Nu vorbesc nici măcar de perioada în care sufeream după știm noi cine(sau știu eu cine) și eram atât de depresivă că nu mâncam nimic cât era ziua de lungă. Vorbesc chiar de martie, de exemplu. Încă la fostul job, plecată în concediu în SUA. Altfel mă bucur acum de fiecare moment, azi e … mâine, cine știe!

  • Da, partea pe care toți și-o doresc și despre care toată lumea vorbește cu invidie. Ajungi în toate colțurile lumii, stai în hoteluri de lux și-ți permiți un trai mai mult decât decent. Dar și asta, eu tot cred că trebuie să ți se potrivească.

Să stai treaz nopțile, sau să te trezești mult prea devreme, să patrulezi avionul câte 10-12 ore și să-ți mulțumeșți oaspeții cu drag, nu cu o față posomorâtă. Să reușești să adormi azi în Dallas, poimâine în Abu Dhabi și în încă 2 zile în Phuket. Și să și profiți la maxim de cele câteva ore de la destinație.

Ăștia suntem noi, însoțitorii de bord.

Oriunde am ajuns vreodată, o spun sincer, a fost numai datorită fotografiilor pe care le-am găsit întâmplător pe internet. Ah, ce frumos e. Oare unde? Da. No bun. Îl punem pe listă. Să nu vă imaginați că am un “bucket list” și o “to see list”. Toate-s în minte, rătăcite.

Un loc am vrut să-l văd pentru un serial, New York, pentru Gossip girl. Mereu mi-am dorit o poveste de dragoste precum a lui Blair și Chuck, dar mai mult de atât mi-am dorit să am mai tot ce am văzut la ea. Cu o licărire în ochi urmăresc iar ultimul episod și îmi dau seama că am ajuns în acel momentul. Lucrăm intens la cele două elemente, asta da!

Johannesburg, Dar es Salaam, Bruxelles, Manchester, Frankfurt, Sao Paolo, Hong Kong, Seoul, Jakarta, Manila, Bangkok continuă lunga mea listă de drumuri bătătorite-n lung și-n lat, din metropole ori mici orășele, de dinainte să fiu stewardesă!

Rio de Janeiro, New York, Los Angeles, San Francisco, Las Vegas, Washington, Miami, Denver, Chicago, Houston, Galveston, Aspen, Glenwood Springs, Panama City Beach, Destin, Naples, Palm Beach, New Orleans, Londra, Berlin, Hamburg, Koln, Birmingham, Leicester, Portsmouth, Madrid, Zaragoza, Logrono, Milano, Roma, Veneția, Copenhaga, Amsterdam, Haga, Rotterdam, Zwolle, Delft, Antwerp, Bruges, Gent, Malmo, Dubai, Rabat, mi-au deschis pofta de călătorie!

Niagara si Marele Canyon erau un must do pe vremea aia, trebuie retrăite, nu m-am bucurat suficient de ele. O nebunie am făcut când am mers la cascada Iguazu, pentru că e între 3 țări și sigur e deosebită. Puțin spus, te lasă fără cuvinte.

Dar ce urmează să fac acum e puțin altfel. Mă scoate din rutina — ne-mbrăcăm frumos, ne urcăm pe tocuri și hoinărim prin oraș– nu mai sunt singură. Mai multe nu vă spun! Dar mâine, nu-i poimâine și a-ți vedea!

Până atunci, în Abu Dhabi, cum se trăiește, în zilele libere? Dormi, sau stai închis în casă câteva luni pe an, dependent de aerul condiționat, că altfel te-ai topit afară. Bălăceli la plajă, petreceri la piscină(după care stai în pat răcit rău, că ți-ai speriat organismul cu toate schimbările), viață de noapte ca-n locurile de fițe din România. Malluri multe, pline vârf. Locuitorii, să ne înțelegem o dată și bine, sunt 5% Emirati, restul, Hindu, Pakistani, Filipino și noi.

E plin de microbuze albe, orice muncitor e transportat cu unul.

Străzile par normale după o vreme, iar mașinile de lux sunt ceva firesc în Emirate.

O piscină și încă una și încă una!!

Nu vezi un câine, în schimb pisici, la fiecare ușă!

De la fereastră, asta-mi e priveliștea momentan. La câte clădiri avem, sigur o schimb, măcar de două ori.

Prețuri puțin mai ridicate decât la noi, dar după o săptămână o cutie de înghețată de 30AED devine ieftină, noroc cu fructele, că altfel, vai de curul meu aici. Un drum de 10 min cu taxi e foarte ieftin la 10-15 AED, când acasă îmi vine și acum să îl mănânc pe șofer că mi-a cerut 15 lei de la gară până-n cetate, în Alba Iulia. Turistic vorbind, mergem la Moschee, pe Corniche, la Ferari World și Yas Island Park, safari în deșert sau până-n Dubai. De îndată ce-mi permite vremea, adică stă pe la 30, nu peste, o să le fac pe toate și vă povestesc frumos.

tai, tai!  

[/et_pb_text][/et_pb_column][/et_pb_row][/et_pb_section]

4 thoughts on “Da, sunt stewardesa!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *