Favela – a way of life
[et_pb_section admin_label=”section”][et_pb_row admin_label=”row”][et_pb_column type=”4_4″][et_pb_cta admin_label=”Call To Action” button_url=”http://andreeaguta.ro/2015/09/43/” url_new_window=”on” use_background_color=”on” background_color=”#d68e31″ background_layout=”dark” text_orientation=”left” use_border_color=”off” border_color=”#ffffff” border_style=”solid” custom_button=”off” button_letter_spacing=”0″ button_use_icon=”default” button_icon_placement=”right” button_on_hover=”on” button_letter_spacing_hover=”0″ button_text=”cum am ales Rio!”]
Ante-Scriptum: TE ROG CITEŞTE! – PLEASE READ!
Toate aticolele încep cu versiunea în română, pentru o versiune în engleză te rog să citeşti de pe la jumătatea lui spre final. Fotografiile sunt pe întreg articolul, nu se repetă!
All articles begin with the Romanian version, for English please scroll somewhere in the middle till the end. Also, pictures are unique, not the same in the first and second part. Enjoy!
[/et_pb_cta][et_pb_text admin_label=”Text” background_layout=”light” text_orientation=”left” use_border_color=”off” border_color=”#ffffff” border_style=”solid”]
Nu mai ştiu cu ce şi cum am ajuns la Bucureşti. Cu Dacosul de la 2? Sau îl confund? Cine mai ştie. Ah. Da. Ăla. Că am stat la o prietenă până la zbor. Ne îmbarcăm, aveam escală în Roma, pentru că am zburat cu Alitalia. Probabil e cel mai ieftin şi pentru că ajungi în Rio la 4:30 AM? Cel mai lung zbor pe care l-am avut, peste 14 ore. Scaun confortabil, păturică(pe care am stat la plajă .. da, ca românul, am luat-o, nu trebuie, nu-i frumos, dar era atât de verde şi drăguţă), perină, ecran mic cu filme şi seriale, m-am uitat la “Frozen” totuşi. Am avut mici emoţii că nu auzisem de ei până atunci, dar sunt companie serioasă. Mâncare ok pe zbor. Observ la câteva scaune distanţă un tip bloduţ cu ochi albaştri, dar atât, îl pierd din vedere.
Aeroportul pare micuţ, dar era doar zona de recuperat bagaje, mic duty free şi ieşirea. În faţă, foarte simplu, găsesc Onibusul shuttle de la aeroport spre zone ale oraşului. Stabilesc ce număr am eu şi îi plătesc şoferului $14. Am uitat să spun că erau cam 25° afară, dar aerul condiţionat din bus ne păstra la vreo 15°, aveam pielea de găină deja.
Ajungem pe strada paralelă oceanului şi imediat spune “Copacabana”, ooopss, that’s me. Cobor, îmi dă bagajul şi uite-mă singură, duminică dimineaţa, în faţa unui celebru hotel, Copacabana Palace, nu pare mare lucru din exterior, dar cine ajunge să vadă interiorul poate să mă contrazică serios.
Notiţele îmi spun că trebuie să merg două străzi perpendicular cu oceanul, apoi la dreapta o să zăresc hostelul Che Lagarto. Informaţii despre costuri şi condiţii găsiţi direct la ei. Pot spune că cei de la recepţie sunt minunaţi, ştiu engleză, spaniolă, portugheză şi oricând vă stau la dispoziţie! Până şi tipul care ia bagajele şi le pune în camera de depozitate(dacă ajungi înainte de check-in time, ca şi mine; sau dacă faci check-out’ul şi doreşti să-l mai laşi puţin), el era de pază acolo, foarte simpatic, mare, înalt, cu o faţă atât de blândă, îmi era drag să încerc să-i spun ceva în portugheză şi să vedem ce pricepe. Cu un coc ciufului, tricou, blugi, ochi roşi, foarte adormită mă prezint să-mi iau camera. Ce să vezi?! Îmi spune că e doar 8, ma înregistrează, dar în cameră nu pot să intru decât la 12. Serios? Asta nu scria pe net. Când am văzut că mai sunt vreo 10 în situaţia mea, renunţ, nu mă mai enervez. Trei băieţi spanioli stăteau pe canapea. Intră în vorbă. Eu, în gand, “dar nici aici nu scap de accentul ăsta?”. Drăguţi, cu voie bună, cu toate că şi ei au avut un zbor tot atât de lung precum al meu. Un grup de chinezi adormiţi, care mai de care cu capul pe masă, în faţă, pe terasă. Observ un tip ce semăna cu băiatul din avion, dar am crezut că nu văd bine. Intră el în vorbă:
Were you on the flight from Rome?
Ah, aveam dreptate.
Yes, I was.
El a luat taxi cu alţi câţiva băieţi de la hostel. E din Germania şi are un număr mai mult decât dublu de ţări vizitate, ceva în IT lucrează dacă nu greşesc. Are aşa o faţă de copil, nu are cum să nu-ţi fie drag! Ce ni s-a părut nostim a fost că amândoi am luat oferta cu Alitalia, pentru că era genială, iar amândoi ne-am gândit şi că dacă tot am venit până în Rio, hai să mergem şi la Iguazu Falls, că ce mai e un zbor de 3 ore?! Atât că el avea planificat pentru 30 aprilie, eu, pentru 1 mai. Amândoi ne uităm în catalogul cu tur organizat în favelă. Am vrut să mergem, dar nu singuri, că totuşi, ne-au speriat cei de acasă la fel de tare. Mi-a plăcut, are norocul lui să fie băiat, mulţi nu ştiau că e peste ocean. Nu-mi permit luxul ăsta, că fac unii cu inima dacă postez o poză şi îi “anunţ” că-s plecată. Era un tur chiar la 12, cu $80, cam mult, dar banii merg la şcoala din favela pe care am vizitat-o, lucru ce mi-a plăcut mult. Deci duş aveam voie să facem, şi să luam micul dejun. Cam aşa te adaptezi unui hostel. Desfaci bagajul în mijlocul holului, alegi hainele de schimb, prosopul, toate cele necesare la baie şi mergi unde ţi se spune. E enervant, incomod, ud rău, de cele mai multe ori. Dar după o vreme ţi se pare normal. Bine, eu am şi experienţa din US care ajută mult. Când revin fresh, tipa de la recepţie nici nu mă recunoaşte. Really, chiar aşa rău arătam? Dacă m-a abordat tipul şi arătând atât de rău, e de bine!
Mergem la plajă, să studiem nisipul, apa şi valurile. Şi da, oamenii ce pare-se, sunt periculoşi, pentru că Europa spune. Peisaj foarte diferit de acum două ore. Pe un sens de mers, strada e închisă pentru circulaţia maşinilor, drept urmare acum e plină de oameni care aleargă sau sunt doar la plimbare. Un sentiment de libertate şi fericire. Stăm puţin pe plajă, câţiva nori ne păzesc şi fac simţită schimbarea anotimpului.
Era aproape 12, ne întoarcem la hostel de unde pornim cu autocarul spre favelă. Mi-a plăcut ghidul, vorbea mult şi explica ceva la fiecare pas, vechi, nou, cum era de periculos, cum s-a schimbat, cum locul în care mergem e cea mai mare favelă din Brazilia, Rocinha. Ironic, la baza ei vezi maşini scumpe cu geamuri fumurii, în genul celor din filmele/telenovelele cu mafioţi şi traficanţi de droguri. Pesemne locuiesc aici. Oh, wait. Chiar asta fac. De faţadă, sau pentru a sta în mijlocul oamenilor lor.
Urcăm scări multe, pe străduţe ramificate spre vârful muntelui. E incredibil cum le-au construit aici. Bine, incredibil e şi la noi, la români, când vezi un badea Gheorghe cum îşi duce viaţa singur în creştetul muntelui, şi la temperaturi mult sub 0º.
Dar mai nou, pe ei i-a ajutat statul. Şi cupa mondială din 2014 a avut rolul ei. Rio trebuia făcut cât de cât sigur pentru valul de turişti. Nu ştiu înainte, dar acum au curent, apă, în cele mai multe din ele. Se pot observa bidoanele uriaşe pentru apă, pe care le folosesc încă, cel mai probabil. Ca şi la noi la ţară, că îţi au bunicii apă şi baie frumos amenajată de ai lor copii, tot strâng apa de ploaie în bidonul de lângă bucătaria de vară, pentru spălat haine. Pentru că obicei şi tradiţie. Problema celor de aici e că mulţi nu au un loc de muncă, de asta au şi traiul pe care îl ştim. Au şi o şcoală în comunitate, un magazin, o brutărie, unde ne-am oprit să gustăm una alta. Biserică nu am văzut. Am intrat şi într-un atelier de pictură unde nu aveam voie să fac poze din orice unghi. Aaa, da. Ooops.
Nu ştiu ce să spun, dar în nimicul lor, par fericiţi. Constant am făcut paralela cu ţăranii de la noi. Atât că ăştia, în 30 min sunt în mijlocul oraşului şi-s periculoşi. Am auzit poveşti. Cum veneau în număr mare şi urcau în câte un bus şi furau tot ce prindeau. Sau pe plajă, că i-au lăsat pe unii doar cu hainele de pe ei, well, costumele de baie. Dar nu am văzut asta. Am văzut teama de o posibilitate în ochii tuturor. Dar şi mulţumirea că acum e bine, că “s-a făcut curăţenie”. Sunt puţin paşnici acum.
Da, doi se ameninţau cu pistoale pe o stradă paralelă şi nu mă mir, de vreo 3 ani am învăţat că filmele ce le vedem sunt inspirate dintr-o realitate mult mai dură. Au case de cărămidă cât un pătrat de 4m, fără geamuri de cele mai multe ori. Însa nu de puţine ori am trecut pe lângă un TV LCD cu diagonala cât peretele. Mari contraste, nu? Oameni desculţi, îmbrăcaţi sumar, că doar nu au temperaturi mai scăzute de 20º. Copii creoli, cu cârlionţi. Fete de nici 5 ani care ştiu să-şi mişte fundul cum doar o braziliancă e renumită că o face.
Noi europenii, americanii, australienii am vrut să-i vedem, să-i observăm. Dar fetele din Argentina pe care le-am cunoscut ulterior au refuzat complet asta, că sunt doar oameni, că au şi ei favele acasă, că nu vor să-i observe ca pe ceva fenomen. Dar noi nu avem asta acasă. Bine, avem şatrele de ţigani, unde nu aş merge nici însoţită, că-s prea agresivi şi pe străzi în văzul lumii. Nu generalizez, dar nici nu închidem ochii.
Nu m-am întors mai bună, mai generoasă, mai pregatită pentru acţiuni caritabile. Să nu ne minţim. Dar m-am întors cu mai mare dorinţă de bine pentru mine şi de mulţumire cu ce am reuşit să trăiesc până acum. Da, altul o duce şi mai rău, dar ideea e să încerc să o duc eu şi mai bine, nu să mă mulţumesc cu puţinul meu, că vai de vecinul şi curtea lui. E o faţă a românului, că vă place, că nu. Nu pot să judec aşa un american sau un olandez, am stat la ei, dar cele câteva luni nu-mi permit să fac asta.
Ne luăm camerele în primire. Aveam nişte zăpăcite vorbăreţe pregătite de party într-o altă favelă. Simplu, am încredere într-un grup dacă numărul băieţilor e mai mare decât al fetelor, nişte copile care deja începuseră să bea nu-mi aduceau pic de siguranţă. Nu mergeau nici la party’ul însoţit de stafful hostelului. Am stat relaxată la o caipirinha cu cea liniştită din cameră şi cu băiatul de mai devreme. Nu eram doar noi, să fie clar, plin hostelul, dar fiecare grup cu poveştile lui. Tinereţe, speranţe, vise, idei, planuri, nepăsare, de toate găseşti în amestecul de culturi dintr-un hostel. Cele ce şi-au pus amprenta prin asta au fost în: Bruges, Miami, Los Angeles şi ăsta. Mai vreau!
Dar acum somn de odihnă, că totuşi venim dintr-un zbor de 16 ore cumulate.
English version.
Don’t even remember with what and when I got to Bucharest, or with the 2 o’clock bus? Maybe. Because I spent the night at a friend’s place there. We board the first flight, going with Alitalia, I had a layover in Rome. Probably it was the cheapest one because you land in Rio at 4:30 AM. My longest flight so far, about 14 hours., comfortable chair, pillow, small TV screen where I watched “Frozen”, then the pretty green blanket, that I took with me to the beach, well, the Romanian still is a Romanian, and I know I shouldn’t have taken it. I was a bit nervous because it was the first time I heard about them, but they’re ok, even the food. I notice a blond with blue eyes at some point, but I loose him.
The airport seems small, but it was just the luggage area, with a small duty free and the exit. In front, very easy, I find the Onibus shuttle from the airport to different city areas. I find my own and pay the driver the $14. Forgot to mention there were 25º, but the AC in the bus was on 15º, so, freezing already. After a long drive we get on the ocean’s parallel street and soon I hear “Copacabana”, that’s me! I get off and there’s me, alone, in a Sunday morning, in front of the famous hotel “Copacabana Palace“, it doesn’t seem like a big deal from the outside, but if you check out the interior, please, tell me, I’m curious!
My notes were saying I should walk two streets, perpendicular on the ocean, then on the right hand side I’ll see a sign for the Che Lagarto Hostel. Other details about accommodation conditions and costs you may find with them. I can tell you the reception people are awesome, they can help you in English, Spanish and Portuguese. even the guy who takes your bags in the storage room till check-in or after check-out is cool, always nice and helpful. He is actually the guard, I tried a few words in their warm and happy language and we managed to get along. In a T-shirt, jeans, messy hair bun, red eyes, sleepless, I was a mess. And then she tells me the room is available after 12, when it was only 8 AM. Great! What can I say … at least I wasn’t the only one. Three Spanish guys were sitting on the couch, damn, can’t get rid of this accent anywhere! they were in a good mood anyway. Then a group of sleepy Chinese were at the table on the front porch. I see a boy looking a lot like the one on the plane, who asks me:
Were you on the flight from Rome?
Waw, I was right, it was him. And he noticed me too.
Yes, I am.
He took a taxi with some other boys coming to the hostel, that’s why he arrived earlier. He’s German, with a grater than double number of visited countries than mine, he’s something in IT, we did not go into this type of details though. He has a face! So sweet and childish, I can swear he’s like 18, but he’s my age.
What we thought it was funny is us booking the same company because of the offer, he flew from Germany to Rome. Then we both thought about visiting the Iguazu Falls for a day, because why not!? Only that he booked it, 2 days prior my flight. We were both checking out the tours catalog. The Favela tours sounded perfect because we wanted to go, but not alone, because the people back home did a great job in scaring us about those. I loved something about him. He was able to just come here and not tell a word about it and now just post a picture and surprise everyone. First, my mom would eat me alive for this one, she kind of did when I went to Rabat. But the thing is, it has it’s perks to be a boy.
We find a tour at $80, leaving at 12. Now we were allowed to take a shower and have breakfast, so we did. You open your bag in the middle of the room, choose some clothes, a towel, soup and go shower in the common bathroom. You either adapt to a hostel, or you don’t. It’s annoying, difficult, all wet, most of the times. But after a while you just know how it is and live with it. When I come back all fresh the girl at the reception almost does not recognize me. Really, was I that bad before? And he still said hi, well, sounds good.
We walk on the beach to feel the sand, the water, the waves. And yes, the people we were worn to be dangerous. A completely different landscape to what I saw two hours earlier. On one side of the street the cars weren’t allowed to pass, just people walking, jogging, skating. A feeling of freedom and happiness. We enjoy it for some time then the clouds did let us know winter is approaching.
Almost 12, so we came back for the Favela trip. I liked the guide, he talked a lot, always explaining something while we were walking. About how it was, how it changed, how where we are is the biggest favela in Brasil, Rocinha. Ironically, at the base you see fancy expensive cars like the ones that in movies/soap operas the drug dealers have. Maybe they live here for cover. Oh, wait. They really do, to share the life with their people.
We walk up on so many stairs to the top of the tiny mountain.
Incredible how they’ve built it all there. Well, same as we say how incredible it is for old man John living on the top of the mountains at freezing temperatures. But now they got political support. The world cup had its perks. Rio had to be safe for the wave of tourists. Don’t know about before but now they have electricity and water in most of them. The huge water cans were in front of every room. Same as your grandparents house, when you were little and shower with rain water, or they were washing clothes in it. Because tradition. The problem here, is they don’t have a place to work. They do have a small school, a shop and a bakery where we stopped and ate something traditional. No church. A painting workshop where I actually wasn’t so allowed to take pictures.
Don’t know what to say but in their misery they seem happy. I constantly thought about our country people. But ours are just poor, not dangerous. The people living here are 30 minutes away from the city. I heard stories on how they went in big groups in the buses and stole everything, or on the beach, where they left all of them naked. But I did not see it, just the fear in everyone’s eyes. Also they were thankful that people did a “clean up”, all clear and peaceful now.
Two were at gunpoint on a parallel street, and I was not surprised, 3 years ago I understood all movies are a product of reality. They have concrete houses, of 4×4 m, almost no glass windows. We passed by LDC TVs with a wall size diagonal. Shoeless, with not too many clothes, but they do have only above 20º temperatures. Young, dark skin, curly haired boys playing ball and small 5 year old girls who move their asses just like a Brazilian would. A place of contrasts.
Us Europeans, Americans, Australians, we want to see them, see how they live and survive. The girls from Argentina did not want that, they also have favelas back home so they considered it somehow mean to go there and observe as some kind of experiment!? I get their point, I do, we have our gypsies here. They have worse living conditions and is really dangerous sometimes around them, or so I feel.
I did not return as a charitable generous person, but something did change. I know some are living a hard life, but I’m not the one who says “I’ll be happy with less, because the man next door has little”. I know it’s a Romanian “quality”, but, hey, I’m special. I cannot criticize Dutch or American because I spent only a couple of months there, not enough to talk in their behalf.
What changed? I have no limits now when it comes to what I want. To what I know I deserve and what I can obtain. No boundaries on where I can afford to travel, nothing is impossible anymore. I never thought I’ll travel to South America..but there I was!
We finally get our rooms! I had some crazy girls who were getting ready to go out for a favela party. I could have gone with them.. but I don’t trust girls that easily. Some kiddos who start drinking, half dressed are not safe anywhere in this world. Sometimes the parties where the hostel staff would take you, are safe, but not were they were going. That’s from a single girl traveling point of view. So I stayed only for a caipirinha downstairs, with the guy and the quiet girl in my room. Wasn’t just us, the hostel was stuffed. Youth, laughs, hopes, dreams, ideas, plans, indifference, all sort of thoughts and whispers in the room. The hostels who gave me that were in Bruges, Miami, Los Angeles and this one here! I want more!
But now, it’s time for a beauty sleep, we did have a 16 hour flight!
[/et_pb_text][et_pb_cta admin_label=”Call To Action” url_new_window=”on” use_background_color=”off” background_color=”#7EBEC5″ background_layout=”light” text_orientation=”left” use_border_color=”off” border_color=”#ffffff” border_style=”solid” custom_button=”off” button_letter_spacing=”0″ button_use_icon=”default” button_icon_placement=”right” button_on_hover=”on” button_letter_spacing_hover=”0″ button_text=”descoperă Rio de Janeiro !” button_url=”http://andreeaguta.ro/2016/01/rio-2/”]
[facebook]
[/et_pb_cta][/et_pb_column][/et_pb_row][/et_pb_section]